Dincolo de mirajul luminii
Gasim, printre noi, oameni care te îmbie nu atât sa îi cunosti ori sa îi îndragesti, cât sa îti dezvaluie magia cu care sa îi privesti si sa privesti împrejur. Este calea înspre o devenire de taina, o împlinire ce se risipeste si se iroseste tot mai ades sub impulsul instinctului social. Cine mai are rabdarea – fiindca timpul e pretios si niciodata îndeajuns – cine mai are îngrijirea si buna cuviinta de a se darui si de a se jertfi în numele acelor frumuseti ce încânta deopotriva atât simtirea proprie, cât si pe a celorlalti? M-am cutremurat si m-am simtit înselat când începutul noului veac s-a napustit asupra noastra; ne-a surprins cu zgomotele si emanatiile industriale, cu nestapânite primejdii, cu devastatoare cataclisme, stress, însingurare, cu puterea coplesitoare a cuvântului rostit.
Se pare ca, de acum încolo, stapâni si slugi deopotriva, ne suntem suficienti si îndatorati. Cu toate acestea, alergam haotic pâna noaptea târziu înspre o noua dimineata. Ne dramuim existenta în concepte, dogme si valori însusite ca urmare a unei obligativitati recunoscute, dar niciodata marturisite fatis. Ne consolam cu gândul ca „va veni o vreme...”, însa în scurt timp întelegem ca amagirea zilei de mâine sucomba în fata secundei ce vine si piere. Transpus în plan real, mitul lui Cronus ne înspaimânta de fiecare data când privim în oglinda. Amintirea zilei de ieri nu mai e decât o naluca pe obrazul adumbrit. Cautam frumuseti de odinioara si ne surprinde ca, atât de curând, în priviri nu mai gasim decât cristalinul tulbure al ochilor. Masca zâmbetului se dezvaluie mai dramatic si mai caraghios în lumina sleampata a înserarii.